A MAI CĂZUT O FRUNZĂ

Posted in Debitari aiuristice on octombrie 7, 2009 by Pustiu

100_6898

Am cunoscut un om. O parte a lui am cunoscut-o citindu-i cărţile. Cărţi despre de toate şi despre nimic. Ne vedeam o dată pe săptămână când îmi dădea un text bătut la maşină pe care eu îl culegeam şi îl trimiteam la o adresă de mail. Îi dădeam înapoi textul de săptămâna ce trecuse. Asta era “marfa de contrabandă”. Când aveam timp mai stăteam de vorbă despre toate şi despre nimic. Oricât am insistat, mi-a vorbit tot timpul cu domnul Andrei, chiar dacă ne despărţea, ca ani, o viaţă de-a mea. Un om de şcoală veche. Astăzi i-am dus textul dar el nu mi-a mai dat altul nou.

Am cunoscut un OM.

Ăz ui nou from auăr histori …

Posted in Debitari aiuristice on octombrie 6, 2009 by Pustiu

8

Miliţiştii

Posted in Debitari aiuristice on octombrie 2, 2009 by Pustiu

Nu mai ştiu pe unde citeam de nişte miliţişti de prin Iaşi, parcă, care s-au apucat să exorcizeze o bucată de şosea că cică face prea multe accidente. A dracu’ şoşea! Auzi nesimţire la ea. Iar instituţia statului care este ea poliţia nu pune şi ea o tablă cu … 40 la oră, nu pune benzi d-alea de să-ţi rupă amortizoarele, nu radar, nu un cap de cretă care să sperie şoferii, nu tu … nimic. Ei cheamă şamanul să scoată spiritele rele din şosea.

Eh, chestia asta mi-a adus aminte de o zi obişnuită în care mă teleportam la muncă cu troleul. E o nouă metodă de teleportare neaoşă. În traseul lui printre particulele subatomice teleportatoare, le troleu are staţie chiar la Statul Major al Forţelor Terestre. Nu mă întrebaţi de ce le zice aşa. Din staţia respectivă se urcă doi miliţişti comunitari. (apropo, e cea mai tare denumire asta cu comunitarii. Ce respect să am io pentru unu pe care scrie “comunitar”?) Un tip şi o tipă. Amândoi cu însemnele pe cămaşă. După două minute, când îmi revine focalizarea pe ăştia doi, gagica nu mai avea însemnele pe cămaşa albastră, în schimb se vedeau nişte arici în locurile unde fuseseră gradele, înscrisul cu poliţia comunitară şi aşa mai departe. Zic, mă, n-am văzut io bine şi încep să-i urmăresc mai atent. Într-adevăr, toate însemnele de pe cămăşile lor erau lipite cu arici. Primul gând a fost că n-are poliţia suficienţi bani să le facă la ăştia cămăşi regulamentare, cu însemnele statului cusute pe cămaşă, sau n-au suficienţi bani să le facă şi cămăşi de “civilie”, de îi pune să-şi scoată emblemele când ies de la serviciu să nu se sperie lumea de ei pe stradă. Dar nu! Nu cred că ăsta e motivul. Abia după ce am citit chestia cu exorcizarea mi-a picat fisa. Fisă de 50 de bani mă, nu fiică-sa. Ăştia au descoperit DVD-ul şi torenţii şi s-au pus de vizionat filme. Că altfel de unde dracu să ştie ei de exorcizare? Staţi că vă zic şi de ce au arici la cămăşi. Ştiţi filmele alea americane în care soldatul este prins că n-a spălat cum trebuie veceul din cazarmă şi este trimis la comandant să răspundă pentru faptele sale, iar comandantul, cu o figură de Clint Eastwood în aia cu “Feeling lucky? Huh? Punk?” îi smulge gradele de pe epoleţi? Asta au vrut şi ei să facă! Numa’ că nu poţi să-i rupi lu’ ăla cămaşa, că dracu’, a plătit-o din banii lui! Aşa că i-au pus arici ca să poată să facă şefu’ ca-n filme şi după ce-i trec nervii să-i arunce gradele înapoi şi să-i zică: “Hai, pune-ţi beţele la loc şi treci în parc la Moghioroş că am auzit că sunt nişte infractori de 3 şi 4 ani care calcă pe iarbă!”.

politia-comunitara-agerpres

Banane fulgerate

Posted in Debitari aiuristice on august 18, 2009 by Pustiu

E o noapte liniștită în jungla tropicală. Paznicul plantației de banane, un bătrânel simpatic și liniștit, își pregătește o ceașcă de cacao, cacao luat din copacul de lângă coliba de paie în care își petrece orele de serviciu. Se așează apoi pe scaunul-balansoar care scârțâie din toate încheieturile și savurează fiecare gură de fierbătură pe care o soarbe zgomotos. În surdină se aude celebra Kingston Town a lu’ UB40. Luna plină scoate capul din nori și dacă bătrânelul n-ar clipi nici nu ți-ai da seama că e acolo, atât de negru e. Ca în orice poveste continuarea continuă cu … și dintr-o dată se aude un zgomot printre banane. Bătrânelul tresare și scapă ceașca de cacao fierbinte în poală și înjură zgomotos în jamaicană, dealtfel singura limbă pe care o știe de la mama lui. Zgomotul devine din ce în ce mai intens și paznicul accidentat aprinde proiectorul de lumină surprinzând cauza zgomotului încărcând în spinare un ciorchine de banane de vreo patruj’de kile. Țopăind într-un picior, din cauza arsurii, ajunge la butonul de alarmă și declanșează zgomotul infernal al sirenei în întreaga junglă. Toți paznicii din foișoare în frunte cu Ză Chief of Sichiuriti se activează brusc și încep să cotrobăie printre bananieri după vajnicul urmaș al măreților arawaki, acest Robin Hood al Jamaicăi, care de două luni le fură din recoltă. Prins într-un fascicul de lumină, tânărul Usain, cunoscut sub numele de Fulger, este zărit de Ză Chief care rămâne șocat de viteza de deplasare a lui Fulgerică și uită să dea comanda de „Stai că trag! Prindeți-l! Șo pe el! Săriți băăăă! Hoțu’ la banane!” și alte asemenea comenzi. Toate în jamaicană, of cors. Drept pentru care nu sunt prinși decât doi dintre complicii lui, mai înceți de picior, care sunt duși într-o altă colibă, pentru interogatoriu, oase rupte, arsuri de țigară pe obraz și alte moduri plăcute de a-ți petrece timpul liber. ZCS, ca în filmele americane cu gangsteri, se plimbă cu trabucul aprins în colțul gurii în cerc, ca să-i amețească pe prizonieri. După jumătate de oră se apropie de unul dintre cei doi și îi urlă tandu la ureche: „Cine era ăla care a scăpat?” El știa oricum cine e, dar vroia să-i testeze p-ăștia doi mai fraieri care s-au lăsat prinși. „Păi …. ăăăă …. e Fulgerică”. „Fulgerică, ah?”, se domolește fiorosul, „Dacă mi-l aduci mâine aici te fac impresarul lui”. „Cum adică impresarul lui?” „Da mă, tâmpitule, impresarul lui, iar pe Fulgerică îl trimitem la Olimpiadă!”. După un număr impar de ani Fulgerică a câștigat aurul la Olimpiadă și continuă să-și facă adversarii să înghită praful ridicat în urma lui. Cum zice și deviza Jamaicanilor: „Out of many, one people”, adică „Dintre cei mulți, unul singur”. (traducerea exactă ar fi „Din cei mulţi, un popor”)
bolt
Americanii au încercat să îl reclame la forurile internaționale sub pretextul că ei l-au inventat pe Fulgerică și că să le plătească drepturi de autor. Io zic că de fapt sunt doar invidioși.

BE … ZECE ….

Posted in Debitari aiuristice on decembrie 24, 2008 by Pustiu

- Ce dracu’ facem cu ăsta acuma mă? De ce a trebuit să treacă tocmai ăsta pe roşu mă?

- Ce vrei bă, ie mulţi şi proşti bă! Nu ştiu cum naiba le dau ăia de la birou carnetele, să mor io, bă!

- Şi tâmpitu’ n-are nici actele la el. O să râdă toată secţia de noi.

- Mai dă-i dreacu’ şi p-ăia, bă. Ce, de parcă noi ie de vină că boii ăia de la Înmatriculări nu ie căpabili să lucreze pe compiutăre. Păi bă, fi-miu, când se pune iel la calculator …

- Hai mă, lasă-mă cu fi-tu că mi-ai împăiat capu’ cu poveştile tale! Mai bine vorbeşte cu Baza să verificăm dacă corespunde.

- Ce vorbeşti, bă! E rându’ tău!

- Ce jegos eşti mă! Cine-i la dispecerat?

- Zambilica.

- Să mori tu!

- Da, bă! Făcu schimb cu Mimi.

- Pfaaaaa … Hai mă, vorbeşte tu.

- Da’ tu ce-ai? Îţi stă vorbili-n gât? Hai că ştiu că-ţi face cu ochiu’ fufa. Acu ai motiv să te bagi în seamă cu iea.

- Bine mă, vorbesc io. Câine de om ce eşti! … Tocma’ ăsta bă … Ca dracu’ mă, chiar când mi-a picat mie rându’ să … – Săru’mânuşiţele duduia Zanbilica.

- Mdea. Spuneţi.

- Duduia Zanbilica, sunt agent Trei Virgulă Paişpe şi aş dori, dacă sunteţi drăguţă, să verific un număr de înmatriculare.

- Sunt. Numărul.

- Bă, zi-i ceva de cuafiură, că-i povestea lu’ roşcata aia marfă că fuse la salon. Bagă text!

- Ăăăă … V-am spus ce bine vă stă noua cuafiură?

- ………

- Duduia Zanbilica?

- Da … Mersi. … Numărul.

- Şi ce bine arătaţi în costumul ăla bleomarin?

- …….

- Ce dracu’ face mă de nu vorbeşte?

- Cre’că chicoteşte cu alea prin birou! Dracii să le ia de muieri cu cine le-o înţelege!

- Domnu’ agent Trei Virgulă Paişpe, mulţumesc de complimente. Acu’ ziceţi număru’ că ţinem linia ocupată.

- Ăăăă … da … numărul este Be … 10 … Pavel ….

- …. Da? Mai departe?

- … Luca Mihai

- ………….

- ………….

- Be 10 PLM???!!!

- Ăăăă … da …

- Auzi Costele, tu-ţi baţi joc de mine?!


pm

HAIDE NOI!

Posted in Debitari aiuristice on decembrie 4, 2008 by Pustiu

dice

Discurs politic candidatoricesc al catindatului Candidel Votezeanu pentru un post de Senator în Camera Deputaţilor. După cum urmează:

(corzile vocale) – Bună seara dragi prieteni, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!

(vocea interioară) – Cine dracu or fi şi ăştia? Unii mai bine îmbrăcaţi, ca să dea bine la cameră, nu găseau şi ăştia?

(publicul – 5 oameni aplaudă, evident … familia)

(corzile vocale) Mă bucur nespus de mult că sunteţi alături de mine în această seară istorică!

(vocea interioară) – Iraţi ai dreacu să fiţi! Din cauza voastră nu văd io meciu’!

(publicul – 15 oameni aplaudă semn că au ajuns şi vecinii)

(corzile vocale) – Candidez … (pauză pentru efect psihologic) … pentru că vreau … (pauză în care vocea interioară revizuieşte listele cu lucruri pe care Candidel le doreşte) … şi sunt convins că pot … (pauză pentru aducere aminte) … să fiu Senatorul dumneavoastră.٭

(vocea interioară) – Parcă aşa scria pe cartonaşul ăla …

(publicul – aplauze sporadice întrerupte de şuşoteli … „Tu ai înţeles ce-a vrut ăla să zică?”)

(corzile vocale) – Dumneavoastră, ca cetăţeni ai acestei ţări, meritaţi tot ce e mai bun! Meritaţi să fiţi respectaţi şi trataţi ca nişte fiinţe umane, nu ca până acum!

(publicul – aplauze susţinute)

(vocea interioară) – Bagă! Că le place!

(corzile vocale) – Meritaţi salarii din care să puteţi trăi, meritaţi pensii decente, meritaţi şcoli sigure pentru copiii voştri, meritaţi …

(publicul ovaţionează în picioare întrerupând avântul catindatului)

(vocea interioară) – Normal că meritaţi! Doar că n-o să fiu io ăla care să vi le şi dea. Ce, io nu merit nişte vile, nişte domenii acolo, nişte maşini, niscaiva afaceri … călătorii …

(corzile vocale) – După cum ştiţi Ei cu Ei … dar E.U. o să ţin cu voi! E.U. – Senatorul dumneavoastră! Nu voi avea somn până când nu voi …. (zgomote înfundate în spatele sălii) – Da, zi, măi Gigele, ce e?

(publicul urmăreşte cu interes persoana care îl cunoaşte pe catindat atât de personal)

Gigel se apropie de scenă şi îi transmite un mesaj catindatului Candidel Votezeanu.

(corzile vocale la nivelul maxim de decibeli) – CE MĂ!!!???? Cum adică s-au terminat alegerile!!!???


Declaraţia cu steluţă îi aparţine domnului Crin cel Antonescu.

Continuand traditia

Posted in Debitari aiuristice on octombrie 6, 2008 by Pustiu

… sa tot fie f’o sapte ani.

LU şi LUPP

Posted in Debitari aiuristice on octombrie 3, 2008 by Pustiu

Reporterul de serviciu se întoarce înapoi revenind cu un nou reportaj de mare orgasm jurnalistic. După îndelungi negocieri am reuşit să stăm de vorbă cu un mare inventator contemporan, care, ca orice inventator care se respectă, este român. Aşadar, stăm de vorbă cu domnul Licuric Unghescu, inventatorul primei unghiere cu laser.

Reporterul, adică io: – Domnule Licuric, cum v-a venit ideea acestui dispozitiv … cel puţin ciudat?

Licuric Unghescu: – Brusc.

R: – …..!? …….. !!?? ……… !?!?!?

L. U.: – Păi aşa mi-a venit ideea. Brusc. Era a nu ştiu câta oară când îmi tăiam unghiile prea în carne, iar următoarele două zile erau un chin pentru mine. Ştiţi, eu lucrez foarte mult la calculator, iar apăsatul tastelor devenea o tortură pentru degete. Un fel de Picătura Chinezească, doar că asta era Tastatura Taiwaneză.

R: – Asta vi s-a întâmplat dintotdeauna?

L. U.: – Ah, nu! Am avut la un moment dat o forfecuţă aproape perfectă. Atât de aproape de perfecţiune încât o tratam ca pe un membru al familiei. Eram de nedespărţit.

R.: – Ce s-a întâmplat cu ea?

L. U.: – Am pierdut-o într-un accident de laborator. A explodat un pahar Berzelius în care amestecasem nişte ingrediente care n-ar fi trebuit amestecate. Pompierii mi-au spus că nu au putut face nimic.

R.: – Şi aşa aţi ajuns la ideea unghierei cu laser?

L. U.: – Da. Mi s-a pus pata să inventez o unghieră, cu laser, care să taie perfect fiecare unghie. La fel cum o făcea şi biata Unghiuţa. Că aşa o alintam.

R.: – Spuneţi-ne mai multe despre acest dispozitiv. Cum funcţionează, care sunt caracteristicile lui, în ce stadiu de dezvoltare se află proiectul şi când intenţionaţi să treceţi la producţia de serie.

L. U.: – Păi … ce să vă zic. Taie unghii. Doar că o face cu o precizie impresionantă. Dispozitivul, cum îi spuneţi dumneavoastră, este de dimensiunile unei ascuţitori, poate o idee mai mare, are capacitatea de a dezvolta o rază laser de joasă intensitate, practic inofensivă, dar care poate tăia atât calciul cât şi cheratina. Şi mai ales, compusul celor două, denumit popular … unghie. Aşadar, introduc fiecare deget, pe rând, în LaserUngh, şi acesta îmi taie doar unghia, carnea fiind protejată chiar dacă raza laser este mai lungă decât unghia care trebuie tăiată datorită intensităţii joase a fascicolului. Am creat un prototip, denumit LU.01 care s-a comportat admirabil până acum. De asemenea am adaptat o variantă a acestui prototip şi pentru unghiile de la picioare, denumit LUPP.01, adică LaserUngh pentru picioare care de asemenea s-a comportat foarte bine în teste. Cât despre producţia de serie … este un mic impediment. Vedeţi dumneavoastră, pentru ca  LU.01 să funcţioneze corect şi pentru a putea opera în parametri optimi, trebuie setată lungimea unghiei fiecărui deget individual. În softul existent nu se pot opera decât operaţiuni simple, numărul degetului şi lungimea optimă a unghiei.

R.: – Deci lumea mai are de aşteptat până când acest produs va ajunge în rafturile magazinelor.

L. U.: – Da, dar nu foarte mult. Deja am nişte promisiuni de sponsorizare din partea unor firme cu domeniu de activitate asemănător, adică tăiatul de unghii, tocat hârtie, mărunţit nivelul de trai şi în special tăiatul de frunză la câini.

R.: – Asta este o veste bună.

L. U.: – Da. Este. Deja lucrez cu o parte din oamenii de ştiinţă de la acceleratorul de particule pentru a pune la punct un LaserUngh mai performant. Avem în plan să adăugăm o interfaţă digitală şi un cititor de amprente pentru a determina exact şi precis dimensiunea perfectă pentru unghie, în funcţie de nivelul de salinitate al buricului degetului, de cuadrantul în care se află Marte în raport cu Saturn, de asemenea se va ţine cont de etnie, religie, apartenenţa politică şi nu în ultimul rând de profesie şi de gusturile muzicale. După cum ştiţi, mai ales în România, anumite categorii sociale au nevoie de o unghie mai mare la degetul mic. În special estul ţării şi ascultătorii de zgomote guturale, onomatopee şi râgâieli denumite generic manele. Cu ajutorul display-ului digital, după completarea unui test succint, LU1.0 va putea manichiuriza şi pedichiuriza aproximativ orice biped, mai bine chiar decât şi-ar fi imaginat utilizatorul.

R.: – Uau! Asta da unghieră! Adică pot să cumpăr un LU1.0 şi să fac manichiura întregii familii.

L. U.: – Desigur! În plan îndepărtat avem în vedere crearea unor astfel de ajutoare electronice şi pentru animalele de companie. Vom încerca întâi două modele, pentru câini şi pisici, cu două variante pentru fiecare. Pentru pisici vom avea în vedere două forme, una de şoarece şi una de peşte, iar pentru câini un dispozitiv în formă de papuc şi unul în formă de ziar. Dar asta mai târziu, după ce vom fi rezolvat toate aspectele legate de igienă şi de buna funcţionare a unghierelor pentru oameni.

R.: – Domnule Licuric, vă mulţumesc pentru timpul acordat, mult succes în acţiunile dumneavoastră şi aşteptăm cu nerăbdare lansarea oficială a produsului dumneavoastră pe piaţă.

L. U.: – Mulţumesc. Tăiere uşoară!

Pişa-m-aş pe ea de tehnologie

Posted in Debitari aiuristice on septembrie 23, 2008 by Pustiu

Eram azi la serviciu. Adică ieri, că e trecut de doişpe. Şi cum prestam io liniştit, ca orice mic negru mititel, asociat mult prea des cu sclava Izaura, simt cum mă cuprinde o urgentă nevoie de a elibera ceva presiune acumulată de-a lungul zilei cu ajutorul a vreo două kile de apă plus ceva cafele. Deh, ajut şi io ticăitoarea cum pot. Cum spuneam, mă îndrept tacticos spre camera specială cu mult prea mult alb în ea. Câteodată mă întreb dacă nu cumva prea mult alb dăunează … funcţiilor digestive. În special părţii de eliminare a toxinelor. Ajung în separeu, „sterilizez” colacul de salvare, că acu ne-am dat dracu’, nu mai putem să ne căcăm până nu ne asigurăm că ne putem căca în deplină curăţenie a mediului pe care oricum urmează să-l poluăm. Şi aici mă refer strict la mediul imediat înconjurător. Dar să revenim că iară deviez de la traseu şi mă penalizează ăştia la capăt de linie. Contemplând liniştit la nemurirea sufletului, războiul din fosta Yugoslavie, marsupiul de la cangur şi preţul orezului din China după căderea bursei de la New York, aud un tip care intră şi el în camera albă destinată uşurării de povara deşeurilor naturale, complet biodegradabile. Numa’ că ăsta vorbea cu cineva. Zic taci că ăştia îşi golesc vezica precum femeile, ţinându-se de mână. Dar, stupoare, nu era vorba de aşa ceva! Omu’ vorbea la telefon. Nivelul decibelilor era atât de ridicat încât auzeam ce vorbeşte persoana de la celălalt capăt al firului. Vorba vine fir, of cors că era un telefon mobil. Probabil că acustica era îmbunătăţită şi din cauza stratului de faianţă care accelera mişcarea protonilor şi neutronilor sonori până la viteze ameţitoare, suficient cât să auzi perfect toată conversaţia, dar, totuşi, viteze subluminice, pentru a nu da naştere la alte găuri negre decât cele cu care este prevăzut organismul uman. Întrerupt din drumul meu spre Nirvana spirituală scot una bucată ureche spre a o transforma în pâlnie, intrigat fiind de ridicolul situaţiei. Omu’ continuă să vorbească la telefon, pe măsură ce se pregăteşte de integrarea în absolut, despre nu ştiu ce articol care ar fi trebuit predat în nu ştiu ce dată şi despre alte asemenea chestii. Vorbeşte la telefon chiar şi când îşi dezlănţuie lichidele fluide care este în posesia dânsului şi care se transferă în posesia ţevilor subterane, popular cunoscute drept canalizare, trage apa, se spală pe mâini (juma de bilă albă că s-a spălat pe mâini, totuşi) şi iese din camera de recreere ca şi cum nimic anormal nu s-ar fi întâmplat. Să mor dacă nu am vrut sa verific, dar n-aveam cum să mă ridic, dacă nu cumva avea hands-free. Pun pariu că ar fi putut să inventeze o nouă utilizare a acestui mirific dispozitiv. Parcă şi văd o reclamă proastă la cine ştie ce companie de telefonie mobilă: „Poţi chiar să te pişi în timp ce vorbeşti!”.

Acuma, întrebarea mea este: cât de nesimţit să fii, să faci pe pompierul în timp ce vorbeşti la telefon? Hai să nu fiu chiar atât de rău: Cât de bine trebuie să te cunoşti cu persoana ailaltă, încât să-ţi permiţi asemenea „glume”? Şi pentru că nu pot să mă abţin: Cât de bou trebuie să fii, încât să nu poţi să-i spui măgarului care se pişe în timp ce vorbeşte cu tine la telefon, politicos, sa te sune când e mai liber? Şi cică suntem animale civilizate.

Ză niuz of ză dei

Posted in Debitari aiuristice on septembrie 11, 2008 by Pustiu

Scandal mare in Statele Unite din cauza initiativei unei tinere de 22 de ani, care, prin intermediul unei emisiuni de radio realizate de celebrul Howard Stern, isi va licita virginitatea. Pretul stabilit este de 1.000.000 de dolari. Tanara Natalie Dylan este absolventa a unei facultati de management, insa isi doreste sa stranga bani pentru a face studii de master la o universitate de prestigiu. Ziarul ăla.

După ce a vândut maşina de spălat, cea de tocat, cea de tuns iarba şi cea de făcut freza, rinichiul drept, juma’ de stomac şi imaginea sa unei companii producătoare de hârtie igienică, gagica a făcut totalul şi şi-a dat seama că a făcut rost de suficienţi bani pentru primele 15 minute din cursul de Managementul Lucrurilor Irecuperabile. Ori asta nu înseamnă Master. Chiar dacă toate cunoştinţele şi informaţiile pe care le dobândeşti, peste Ocean, la un asemenea curs se pot concentra şi preda succint în această perioadă de timp. Drept pentru care a urmat o nouă scanare a apartamentului, după alte obiecte de făcut haine curate, mâncare sau cârlionţi şi a descoperit cu stupoare că … nimic. Nu mai avea nimic de vânzare. Cum o absolventă de Management nu se poate înjosi să dea jos faianţa de pe pereţi, cu unghiuţele sale firave, şi s-o vândă în talcioc, şi-a îndreptat, din nou, atenţia spre propriul corp. Numa’ că şi ăsta a zis NTZ! Până şi ea şi-a dat seama că a scos din el cam tot ce se putea scoate, de a ajuns bietul organism să aibă suficient loc de depozitare înăuntru, încât proprietara să nu mai aibă nevoie de poşetă sau de portbagaj când se duce la supermarket. “Dar stai!” îşi spuse ea amintindu-şi de ora de igienă din clasa a XII-a (când li s-a explicat pe unde şi cum să se spele), “Of cors iu stupid bici! O să-mi vând virginitatea! Şi-aşa se plânge lumea că nu mai există bune moravuri, bărbaţii se plâng că nu mai există virgine, iar eu mă plâng că nu mai am bani. Trag o emisiune la radio, lumea mă aplaudă pentru castitatea mea, bărbaţii or să sară pe mine că doar sunt o specie pe cale de dispariţie, eu fac un ban cinstit, radio-ul face rating … Uat dă hel, iţ ă uin-uin-uin-uin siciueişăn”. Drept urmare s-a dus la radio, a făcut licitaţia, noi ne-am bucurat că avem libertatea… necesară aflării unor asemenea ştiri de interes global, iar ziarul ăla pun pariu că o să ne ţină la curent cu desfăşurarea evenimentelor. Abia aştept să aflu cine dracu’ e suficient de tâmpit să dea 1.000.000 USD să fută o tocilară virgină.

PS. Dupa modelul “De week-end” al lui Popej.