Ciclu

M-am hotărât, vreau şi io unu’. Da, d-ăla ca al femeilor dar cu nişte mici modificări datorate unor nişte mii de ani de zăpăcit creierii bărbaţilor.

Vreau şi io, o dată pe lună, vreo trei zile aşa, să urlu ca toţi dracii, să am bot, să n-am chef de nimic, să îmi schimb dispoziţia cum vrea muşchii mei, ăia de la degetul mic al mâinii mele stângi, să fac ce vreau, când vreau, cum vreau, fără să dau socoteală, fără să-mi pese, fără să mă intereseze de nimic şi de nimeni, practic să-mi fac de cap, şi, mai ales, să nu poată nimeni să zică … e beat, nenorocit, dobitoc, nemernic sau alte adjective asociate de obicei acestor specimene. Să se uite toţi cu milă şi compasiune la mine şi să ofteze: săracu’, i-a venit.

Vreau chestia asta mai mult ca o compensaţie pentru toţi anii în care suportat aceste „fleacuri” din partea diverselor părţi feminine cu care am avut tangenţe şi co-tangenţe, mai mult sau mai puţin legate de π de α. Şi mai vreau chestia asta fără deja celebrele „dureri”, scurgeri şi orice alte asemenea elemente dăunătoare stării de bună-dispoziţie generate de indiferenţa aferentă. Tot ca bonus pentru acele nişte mii de ani. Şi aş mai vrea chestia asta şi pentru restul părţii cu mai mult păr prin diverse locuri, pentru că, în caz că nu vă daţi seama feministelor, de fiecare dată când sunteţi în „suferinţe”, aveţi mereu grijă să ne vopsiţi şi nouă zilele respective în negru.

O să consider sărbătoare ziua bărbatului abia atunci când o să se implementeze aceste modificări.

Şi nu, la ăsta n-o să pun poză.

Trenul galben făr’de cai

Normal că fără cai, doar s-au mutat cu toţii prin diverse palate cu turnuleţe.

Altceva vroiam să vă spun. S-au pus ăştia pe făcut metrou în Drumul Taberei. Misto! o să ziceţi. Da, mişto, doar că asta nu-i tot. Dacă ar fi trântit staţiile la locurile lor şi ar fi dat drumul la cârtiţe pentru tunele ar fi fost chiar mişto de tot. Dar ăştia nu s-au uitat la desene când erau mici şi s-au apucat să sape tot cartierul, poate-poate or găsi nişte moaştele Sfântului Metronimius Galbinius, protectorul săpătorilor cu târnăcopul şi al şoferilor de metrorex, ca să mai tragă de timp vreo … 3-4 … hai să nu fiu rău … ani. Şi dacă tot vorbii de timp, am citit io pe net cum că briceagul ăla de l-au împrumutat din Alpii elveţieni ca să faca tunele noi pe sub Academia Militară a ajuns. A ajuns cu 6 luni întârziere. Normal, la ce drumuri avem nu mă miră. Ce mă miră este faptul că şantieriştii ştiau ce străzi înguste avem în minusculul Paris şi ar fi trebuit să aducă ză utilaj (pardon, das utilajnen) chiar pe sub pământ. Am fi avut metrou până la graniţă.

Dar nici măcar asta nu e ciudat la toată joaca ăstora de-a arheologia, că doar suntem obişnuiţi cu tărăgănarea, ci densitatea staţiilor per cap furajer de locuitor în zona calamitată. Nu ştiu dacă ştiti sau nu, cel mai probabil nu, dar între viitoarele mirobolante staţii de metrou de cartier distanţa este de … maxim cinci minute de mers pe jos de mână cu un copil de trei ani. Da’ ce zic io aici, dacă te forţezi niţel poţi să tragi un scuipat dintr-una-ntra-alta. Mai greu e când tre’ să scuipi cu efect, ca să ia curba. Or să fie atât de apropiate staţiile încât cred că or să lipească două garnituri şi or să pună coada la Râul Doamnei, pentru necunoscători, staţia din capăt, şi primul vagon la Moghioroş, din nou, pentru acea categorie, cinci-şase staţii mai încolo. O să te urci în metrou şi o iei la picior, din vagon în vagon, cele două staţii de care ai nevoie să ajungi la piaţă, dar măcar plăteşti pentru privilegiul de a te da cu metroul prin Drumul Taberei. Or să fie atât de apropiate încât vor putea pune garnituri de un singur vagon şi tot n-ar fi mai mari decât distanţele dintre staţii. Or să fie atât de apropiate încât moşii de la Piaţa Moghioroş or să strige prin tunel către pensionarii omologi din Piaţa Ialomiţei: „La ăia cât e legătura de pătrunjel, că aici parcă-i prea scump!?”

În fine, or să fie atât de apropiate încât noaptea, după închiderea programului artistic, copiii mai măricei or să se poată juca de-a v-aţi ascunselea între peroane fără să „plece din faţa blocului”. Şi, ca să nu uit, punem pariu că or să termine, nu în 2013, cum au promis, ci prin 2016, 2020, 2024 sau în oricare alt an electoral?

Da io …

Baba Rada şi cu preacuviosul Dionisie prezic cutremure şi limbi de foc şi pară şi măr, de fiecare dată când e vreo cameră de filmat prin preajmă. Normal ca or să vină. Peste câteva milioane de ani.

Tabloidele inventează tot felul de legături ciudate între războiul celor două Corei şi al enşpelea război mondial, că vezi doamne din Nord se împute peştele. Tre să vândă şi ei cumva, nu? Că doar asta se cere, senzaţionalul.

Nostradamus n-a ştiut să numere decât până pe la 2000. Moment în care s-a dus să-şi ia pastilele de inimă şi pe drum a uitat ce vroia să facă, aşa am rămas cu doar 1000 de ani de profeţii.

Toate filmele de propagandă americane ne arată, in 8327498123 filme cum vine asteroidu’ şi se duce dracu’ planeta. Asta dacă în film nu joacă Brus Uilis.

Până şi NASA a intrat în jocul ăsta de-a bau-bau şi a anunţat sus şi tare că au descoperit o gaură neagră pe lângă noi. Pe orice Discovery vezi cum trimit ăştia sonde peste mări şi ţări, mă rog, mări şi ţări intergalactice, iar ei nu sunt în stare să ţină sub supraveghere imediata vecinătate. Să-i fi zis ăleia când şi-a pus cortu’ lângă noi: Auzi, tanti, aici e terenul nostru de joacă, te rog frumos să îţi faci grătarul mai încolo că noi ştim să ne distrugem şi singuri.

Era să uit de mayaşi care şi ăia au terminat vopselurile cu care şi-au făcut calendarul tot prin 2012. Ai dreacu conchistadori, le-au furat la bieţii băştinaşi penele de nandu.

Am uitat pe careva? Ah, chiar, efectul de seră şi globalizarea încălzirii. Stratul de ozon, resursele care nu ne mai ajung, apa potabilă care e pe terminate. Combustibilii şi mineralele şi toate cele necesare traiului nostru modern, de animale evoluate, care sunt aproape gata şi ne iau aproape cu lopata.

Acuma, stau şi mă întreb, ca tot omul, în al doişpelea ceas, când toată lumea e atât de pesimistă la unison, de la nebunii care prezic toate tâmpeniile, mai puţin numerele la loto, până la oameni de ştiinţă care nu ştiu să vorbească decât în E şi în MC pătrat, când toţi sunt de acord că ni s-a cam terminat timpul, …. io de câţi covrigi am bani azi?

Cum, mă, cum?

Din ciclul poveştiri adevărate. Că tot e domeniul lu ăla … cum dracu-l cheamă … la naiba! ăla de-i aruncă ocheade lu Cabral. Cică prin satele unite ale foştilor indieni era una bucată profesor universitar. Ăsta … mai cu apucături de bombonel şi cu ifose mai ceva ca moni a lu’ iri. Lumea nu prea a dat atenţie că deh, când dai de ei la tot pasul deja nu ţi se mai pare ieşit din comun. Azi aşa, mâine aşa, până în momentul în care dom’ profesor anunţă sus şi tare că din acel moment el nu va mai răspunde la numele de … John, ci la numele de Joanna. Ca-n aia cu Give me hope! Acuma … na, colegii, elevii, ăştia cu care intra Joanna în contact s-au mirat la început dar, ştiindu-l pe nebun, i-au făcut hatârul. Mai trece o bucată de vreme şi Joanna se hotărăşte să aducă lucrurile pe făgaşul lor şi să aducă nişte normalitate în viaţa lui şi a celor din jur. Drept pentru care îşi taie bunătate de sculă funcţională, o dă la raţe, şi devine Miss Joanna cu acte în regulă. Adică şi în acte şi în pantaloni, plus niscaiva volum şi în sutien. Lumea a răsuflat uşurată că i-a venit omului mintea la cap şi că de acu o sa se comporte şi el, pardon, ea, normal. Mă rog, cât de normal se poate comporta o femeie care a fost, la viaţa ei, bărbat. Toate bune şi frumoase până într-o zi când nebunul/nebuna mai face o nefăcută. Devine lesbiană. Ca să fac un rezumat pentru cei pe care i-am pierdut pe drum – un tip, cu înclinaţii spre alţi tipi, se face domnişoară ca să poată să i-o pună altei domnişoare, ca-ntre domnişoare. Sau doamne.

 

Stând de vorbă cu o cunoştinţă, despre subiectul în cauză, am ajuns la nişte întrebări încuietoare. Sau ca să fiu şi mai corect, întrebări încuietori, întrebări seif şi alte tipuri de întrebări cu coeficient ridicat de metal. Prima şi cea mai utilizată a fost: Cum? Cum să faci aşa ceva? Urmată la mică distanţă de: Bine, da’ de ce? Plus multe altele de genul: Ce-o fi fost în capul ei/lui? De ce şi-a mai tăiat-o dacă tot avea nevoie de ea? De ce nu i-a pus pe doctori să-i facă o simulare înainte? Şi niscaiva întrebări mai profunde şi mai de aprofundare pe domeniu cum ar fi: Acuma, dacă ea e cu o femeie, care din ele joacă rolul bărbatului? Dacă e fostul el, revenim la întrebarea anterioară, de ce şi-a mai tăiat-o? Dacă e gagică-sa, de ce dracu n-a rămas poponar? Asta în pat. Dar dacă se decid să se căsătorească? Care din ele o să se îmbrace în negru? Sau se îmbracă amândouă în alb? Şi daca da, de ce? Dar dacă ăstea două cucuiete, după ce se mărită una cu cealaltă, adoptă un copil? Şi dacă adoptă un copil, ce sex o sa aibe copilul respectiv? Şi dacă copilul respectiv o să fie o fetiţă, cine o să aibă un rol mai important în educaţia ei? Adică … fetiţa o să înveţe cum să fie o „doamnă” de la un fost bărbat? „Mami, ţie cum îţi făcea mama ta codiţele când erai mică?”

 

Şi uite aşa, încet-încet, dobitoc cu dobitoc, se duce dracu lumea.

BOR. Nu dură, doar BOR.

Poveste:

Cică un nene, să-i zicem … Vasile, roman din naştere, ortodox prin vocaţie, plus multe alte defecte, prestează, şi anume, diverse munci prin britiş land. În ţara lu’ şecspir dă peste o tanti, să-i zicem … Arabella, cu bulletin/paşaport pe care scrie polska, iar în dreptul religiei trecut catolic. Îi cade cu tronc tanti Arabella şi viceversa, drept pentru care se hotărăsc, la drum de seară, să se ia. Zisu’ ca zisu’, cu făcutu’ mai greu. Ai dreacu’ ăştia a lu’ Johnny cică să obţină ei dezlegare, fiecare de la preafericitul lui, cum că Vasile are voie să se căsătorească cu o catolică, respectiv Arabella că are voie să se dea unui ortodox.

End of story.

Acuma, întreb şi io ca un ignorant ce mă aflu, să renunţi la cetăţenie ştiu că se poate. Urmezi o anume cale legală şi până la urmă scapi de stigmatul unei naţii. Dacă tot vrei. Da’ de o religie cum scapi băi nene? Adică … cum faci să nu păţeşti ca nea Vasile? Care-i calea … duhovnicească pentru a scăpa de o religie? E vreun descântec? Te duci la părinte şi-i zici să-ţi dea binecuvântarea lui că tu vrei să pleci în lume pe cărarea pierzaniei? Te duci să te dezboteze? Se poate să te dezboteze? Dai UNDO? Cum faci?????

Bănuiesc ca nu sunt singurul care, ajuns la vârsta raţiunii, a renunţat la stilul arhaic al bisericii de a-şi impune punctul de vedere, a renunţat să pupe icoanele pline de balele a  ’jde mii de babete, nu aruncă din tramvai jumătate din co-călători dând din mâini ca disperatu când trece prin dreptul unei biserici şi în general preferă să cerceteze înainte de a crede. Cum faci să poţi să declari tu, oficial, în acte, că nu ai nici o religie? Că poliţianul te întreabă: Cum adică n-ai religie? N-am! Păi … ai fost botezat? Păi … da! Deci eşti ortodox! Nu nene, nu mai sunt de pe la vârsta de 12 ani!

Să mă lămurească şi pe mine careva. Nu de alta, dar chiar mă interesează.

Pentru DT faching P-işti

După cum ştiţi, că doar citiţi de pe monitor, cam toate calculatoarele au o combinaţie de taste absolut genială. CTRL+Z. Cred că dacă se face o statistică mondială s-ar ajunge la concluzia, cât se poate de realistă, că sunt cele mai folosite taste. Ăştia mai avansaţii în programele calculatoriceşti au auzit şi de funcţia REVERT. Adică un fel de mai multe andu-uri. Când lucrezi într-un docoment mai complicat şi ai de facut nişte modificări care au mari şanse sa zăpăcească toată munca ta, dai un seiv şi te apuci de destrăbălat. Când îţi dai seama ce prostii ai făcut, că sigur faci, nu te apuci să dai 3453214 de CTRL+Z ci doar un simplu REVERT. Să nu trebuiască să iei altă tastatură la fiecare două zile de muncă.

Acuma, dacă tot e folosită zilnic, mai ales de către cei care au de-a face cu acele cutii denumite generic calculatoare, de ce nu s-ar inventa un UNDO şi pentru viaţa de zi cu zi? Ţi-ai vărsat cafeaua pe cămaşa proaspăt îmbrăcată? CTRL+Z şi ai rezolvat problema. Ştii că nu mai trebuie să te uiţi la ceas cât timp ai ceaşca în mâna stângă. Ai călcat într-un rahat? CTRL+Z şi data viitoare eşti atent la Sanbernarzi. N-ai cedat trecerea şi te-a văzut garcea? Ştii deja ce-ai de făcut. UNDO şi data viitoare să ai bani în portofel. ai uitat de Ai ajuns la 55 de ani şi te anunţă vesel doctorul ăla tâmpit, care de 20 de ani îţi împuie capul cu pericolele fumatului, că ai cancer? Aici e cam greu să dai CTRL+Z, drept urmare bagi şi tu un REVERT şi te trezeşti că tre să-i bagi ţigara pe gât colegului de bancă din liceu ca să nu o păţeşti din nou. Că doar d-aia ai dat comanda aia şmecheră.

Aş mai zice şi de momentul fatal pentru majoritatea bărbaţilor, unde ar fi ideal un REVERT, sau măcar un UNDO, dar mi-e că bucătăria mea va fi SHUT DOWN pentru o perioadă nedeterminată, locul meu din dormitor va fi DELETE, iar io voi fi nevoit sa FIT TO CONTENT în căsuţa lui Georgică, Guppy-ul meu.

Vreau să dedic de pe acum o MELODIE celui care va implementa CTRL+Z în viaţa de zi cu zi.

9

Ieri. Era sa uit.

A MAI CĂZUT O FRUNZĂ

Am cunoscut un om. O parte a lui am cunoscut-o citindu-i cărţile. Cărţi despre de toate şi despre nimic. Ne vedeam o dată pe săptămână când îmi dădea un text bătut la maşină pe care eu îl culegeam şi îl trimiteam la o adresă de mail. Îi dădeam înapoi textul de săptămâna ce trecuse. Asta era “marfa de contrabandă”. Când aveam timp mai stăteam de vorbă despre toate şi despre nimic. Oricât am insistat, mi-a vorbit tot timpul cu domnul Andrei, chiar dacă ne despărţea, ca ani, o viaţă de-a mea. Un om de şcoală veche. Astăzi i-am dus textul dar el nu mi-a mai dat altul nou.

Am cunoscut un OM.

Ăz ui nou from auăr histori …

Miliţiştii

Nu mai ştiu pe unde citeam de nişte miliţişti de prin Iaşi, parcă, care s-au apucat să exorcizeze o bucată de şosea că cică face prea multe accidente. A dracu’ şoşea! Auzi nesimţire la ea. Iar instituţia statului care este ea poliţia nu pune şi ea o tablă cu … 40 la oră, nu pune benzi d-alea de să-ţi rupă amortizoarele, nu radar, nu un cap de cretă care să sperie şoferii, nu tu … nimic. Ei cheamă şamanul să scoată spiritele rele din şosea.

Eh, chestia asta mi-a adus aminte de o zi obişnuită în care mă teleportam la muncă cu troleul. E o nouă metodă de teleportare neaoşă. În traseul lui printre particulele subatomice teleportatoare, le troleu are staţie chiar la Statul Major al Forţelor Terestre. Nu mă întrebaţi de ce le zice aşa. Din staţia respectivă se urcă doi miliţişti comunitari. (apropo, e cea mai tare denumire asta cu comunitarii. Ce respect să am io pentru unu pe care scrie “comunitar”?) Un tip şi o tipă. Amândoi cu însemnele pe cămaşă. După două minute, când îmi revine focalizarea pe ăştia doi, gagica nu mai avea însemnele pe cămaşa albastră, în schimb se vedeau nişte arici în locurile unde fuseseră gradele, înscrisul cu poliţia comunitară şi aşa mai departe. Zic, mă, n-am văzut io bine şi încep să-i urmăresc mai atent. Într-adevăr, toate însemnele de pe cămăşile lor erau lipite cu arici. Primul gând a fost că n-are poliţia suficienţi bani să le facă la ăştia cămăşi regulamentare, cu însemnele statului cusute pe cămaşă, sau n-au suficienţi bani să le facă şi cămăşi de “civilie”, de îi pune să-şi scoată emblemele când ies de la serviciu să nu se sperie lumea de ei pe stradă. Dar nu! Nu cred că ăsta e motivul. Abia după ce am citit chestia cu exorcizarea mi-a picat fisa. Fisă de 50 de bani mă, nu fiică-sa. Ăştia au descoperit DVD-ul şi torenţii şi s-au pus de vizionat filme. Că altfel de unde dracu să ştie ei de exorcizare? Staţi că vă zic şi de ce au arici la cămăşi. Ştiţi filmele alea americane în care soldatul este prins că n-a spălat cum trebuie veceul din cazarmă şi este trimis la comandant să răspundă pentru faptele sale, iar comandantul, cu o figură de Clint Eastwood în aia cu “Feeling lucky? Huh? Punk?” îi smulge gradele de pe epoleţi? Asta au vrut şi ei să facă! Numa’ că nu poţi să-i rupi lu’ ăla cămaşa, că dracu’, a plătit-o din banii lui! Aşa că i-au pus arici ca să poată să facă şefu’ ca-n filme şi după ce-i trec nervii să-i arunce gradele înapoi şi să-i zică: “Hai, pune-ţi beţele la loc şi treci în parc la Moghioroş că am auzit că sunt nişte infractori de 3 şi 4 ani care calcă pe iarbă!”.